joi, 31 iulie 2014

Dora D`Istria - prima româncă ce a publicat o carte


Dora D`Istria - prima româncă ce a publicat o carte?!                                                                            Autor: Alexandru Livia-Irina 



Dora D`Istria, pe numele său real Elena Ghica, s-a născut în Bucureşti pe 3 februarie 1828, fiind prima dintre cei cinci copii ai banului Mihalache Ghica şi nepoata domnitorului Grigore al IV-lea Ghica. Mama ei, Caterina Ghica, fostă Faca, e prima femeie româncă care a publicat o carte, “Pentru educaţia copiilor”.  Prinţesa a avut o personalitate complexă, a fost scriitoare, pictoriţă, feministă, vorbea mai multe limbi străine, cânta şi compunea muzică, un om de o inteligenţă remarcabilă. Cea mai mare pare a vieţii şi-a petrecut-o în străinătate, dar nu a încetat niciodată să aparţinã ţării natale.
 

    Elena Ghica a fost un copil minune, la vârsta de cinci ani învaţă greaca, latina, franceza, italiana, engleza şi germana, cultivă cu pasiune muzica şi sporturile, la unspezece ani scrie o nuvelă, la paisprezece ani traduce “Iliada” lui Homer din original în germană, iar la şaisprezece ani ia parte la expoziţia de artă figurativă din Drezda. Banii obţinuţi din vânzarea tablourilor îi va împărţi săracilor. 
      Elena a ajuns să cunoască la perfecţie nu mai puţin de nouă limbi străine: italiană, engleză, germană, franceză, română, greacă, latină, rusă şi albaneză. Este o performanţă nu doar pentru acea vreme, ci şi pentru acum. Societatea aristocratică a secolului al XIX-lea fusese cucerită de inteligenţa şi frumuseţea prinţesei, iar noi, cei de acum, abia ştim de existent acestei femei care face cinste neamului. 
     Tânăra Elena avea o cultură enciclopedică, studia de toate, avea o mare uşurinţă de a acumula cunoştinţe şi se folosea de oamenii pe care îi cunoştea pentru a-i furniza diferite informaţii. Pentru studii, familia a trimis-o în străinătate: la Dresda, Viena, Veneţia şi Berlin. Intoarsă la Iaşi la vârsta de 21 de ani, îl cunoaşte pe ofiţerul rus, Alexandr Kolţov Masalski, în cadrul unui bal. Rusul rămâne vrăjit de frumuseţea şi inteligenţa prinţesei românce.Nunta celor doi are loc în 1849, la Iaşi, şi se stabilesc ulterior în frumosul Sankt Petersburg. 
    Aici a epatat frumoasa româncã prin cunoştinţele sale şi prin talent, obţinând medalia de argint la concursul de peisaje organizat la muzeul Ermitaj şi anticipându-i-se un viitor strălucit în lumea artelor plastice. Ideile liberale ale prinţesei şi susţinerea principiilor revoluţionare ale anului 1848 nu au ajutat-o prea mult în a se acomoda într-o ţarã al cãrei vis imperialist nu s-a stins niciodatã. Ironia, glumele înţepãtoare şi intervenţia în discuţiile politice au deranjat societatea ruseascã, a fost sfãtuitã sã-şi pãstreze opiniile pentru ea, dar nonconformistã de fel, a ignorat avertismentele. 
     Urmarea acestui fapt a fost chiar biciuirea ei la Prefecturã, când i s-a spus clar „politica, dacã se poate, sã nu vã mai intereseze”. Aceastã întâmplare a determinat-o pe Elena Ghica Masalski sã pãrãseascã definitiv Rusia, împreunã cu pruncul ce va muri mai târziu, la Bruxelles. Ea nu a divorţat, a rãmas în continuare principesa Kolţov-Masalski, dar în lumea culturalã s-a prezentat cu numele literar,      
      Dora D`Istria, sub acest nume devenind şi celebrã. Asupra numelui sãu au fost fãcute multe speculaţii, încã nu ştim la ce s-a gândit exact prinţesa când şi-a luat acest nume, dar putem intui dorinţa de a-şi sublinia apartenenţa balcanicã. Istria, scãldatã de Adriaticã, se leagã direct de istro-români, dar nu trebuie sã uitãm cã printre populaţiile balcanice aşezate apoi în Istria au fost şi mulţi albanezi, în legãturã cu originea albanezã a familiei sale. 
      Ne mai putem gândi şi la „bãtrânul Istru”, Dunãrea, atât de dragã Elenei. „Dora” ar putea veni de la cuvântul „dor”,cu o încãrcãturã sentimentalã bogatã şi l-am putea asocia cu dorul de ţarã sau de la miticul „Doris”, fiica Oceanului şi a lui Tethys, mama Nereidelor. În aprilie 1955se îndreaptã cãtre Elveţia, escaladeazã vârful Moench (4105m), unde a înfipt tricolorul României şi este una dintre primele femei alpiniste. În Belgia îşi începe activitatea literarã, publicã ”La vie monastique”, apoi face excursii ştiinţifice şi arheologice în Attica, Beotia, Focida, Peloponez, viziteazã Italia, urcã pe Vezuviu, pasiunea ei pentru cãlãtorii rãmânând constantã. Era renumitã ca bunã alpinistã, practica tirul şi cãlãria şi mânuia cu îndemânare armele, o pasiune tipic albanezã, am putea spune. Elena Ghica a legat prietenii cu marile personaje ale timpului sãu: regele Frederic Wilhelm IV, Don Pedro II D`Alcantara, împãtarul Braziliei, Edgar Quinet, dar şi cu patrioţi albanezi cunoscuţi: Dimitrie Camarada, Zef Serembe, Leonardo de Martino. 
        Dupã cum am putut observa, Dora D`Istria a călătorit foarte mult, a avut o viaţă aventuroasă, a fost deschisă ideilor noi şi este una dintre primele feministe şi luptătoare pentru pace. 
      Celebra sa lucrare apărută în 1869, “Despre femei de o femeie” tratează statutul femeii şi militează pentru obţinerea drepturilor egale cu bărbaţii. Scriitoarea analizează situaţia materială şi socială a femeilor din ţările romanice şi germanice. O altă lucrare ce are în centrul său femeia este tratatul “Les femmes en Orient”, apărut în 1859. Cititorul occidental intră în contact cu lumea femeilor din Orient, o zonă foarte puţin cunoscută la acea vreme. Paginile de etnografie, istorie si folclor balcanic le-a scris şi publicat în nu mai puţin de şase limbi, din cele pe care le cunoştea la perfecţie: franceza, italiana, greaca, rusa, germana şi engleza. 
     Scriitoare ilustrã, instruitã, cu o vastã culturã generalã şi cunoştinţe în multiple domenii ca: literaturã, etnografie şi folclor, geografie, istorie, sociologie, artã şi altele, racordatã la marile probleme ale timpului sãu, a colaborat cu prestigioasele publicaţii: Revue de deux Mondes, International Review, New York Tribune, Il Dritto, Observateur Belge, Gazette Rose, Courier şi multe altele. 
     Dora D`Istria, personaj emblematic pentru secolul sãu, a fost descrisã de cãtre Nicolae Iorga:”e de uimit câte cunoştinţe se adunaserã în mintea acestei excepţionale femei şi cu câtã uşurinţã le putea ea scoate în front ori de câte ori era o bãtãlie de dat”. 
     Elena Ghica nu s-a putut îmăpa niciodată cu ideea că pe tronul României şade un Hohenzollern. Fascinanta femeie a murit pe 17 noiembrie 1888, în frumoasa ei casã din Florenţa, Villa D`Istria, pe care a lãsat-o primãriei din Florenţa pentru ajutorarea Institutului de surdo-muţi. 
     Deşi a fost înconjuratã şi admiratã de toatã lumea, a fost mai mereu singurã şi-şi gãsea liniştea în studiu, scris sau în a se dedica alinãrii suferinţelor umane. 
     Cei care au cunoscut-o au afirmat cã în înãuntrul ei era nefericitã, dar cu simţãminte nobile, amabilã, plãcutã, o femeie de admirat şi de iubit. Inima ei era familiarã cu durerea, suferea mult fãrã a plânge, şi totuşi era vioaie, extraordinarã. În opinia celor care au intrat în contact direct cu românca eruditã, Elena Ghica a fost o femeie care nu a trait pentru ea, a trait pentru a-i ajuta pe ceilalţi, a trait pentru generaţiile viitoare şi pentru binele lor. 
      Este important a preciza cã Dora D`Istria a avut un simţ al dreptãţii şi egalitãţii uimitor. Ea a criticat pãrerile ce susţineau cã femeile sunt inferioare bãrbaţilor, cã ele sunt un fel de diminutiv al lor, cã ele reprezintã tranziţia dintre bãrbaţi şi regnul animal şi a demonstrat cã ele, egalele bãrbaţilor, au dat dovezi de superioritate în anumite momente cheie. 
     Din nefericire, lucrările sale apărute în alte limbi au rămas străine cititorilor români, nefiind traduse. Mai mult de atât, doar foarte puţini români ştiu de existenţa acestei femei caracterizatã numai de superlative. 
     Un popor care nu-şi cunoaşte personalitãţile şi nu şi le cinsteşte, pierde din propria entitate. 
     Ideile Dorei D`Istria, prima femeie din aceastã zonã care s-a ridicat în apãrarea emancipãrii femeii, pentru cucerirea dreptului la demnitate, respect şi independenţã, ar trebui cunoscute şi astãzi, cãci, din pãcate, unele femei sunt încã tratate numai drept gospodine, iar societatea mai este presãratã cu idei învechite. Dupã cum afirma chiar ea, îndepãrtatã de soartã , din copilãrie, de malurile dragi ale Dâmboviţei, n-a încetat niciodatã sã aparţinã ţãrii natale al cãrei destin a fost obiectul meditaţiilor sale neîncetate. Cenuşa sa a fost depusã la Cimitirul “Trespiana” din Florenţa, averea sa a fost lãsatã Primãriei din Bucureşti pentru administrarea spitalului Pantelimon, ctitoria familiei sale, iar tablourile, corespondenţa, cãrţile rare, pinacotecii şi bibliotecii din Florenţa.

Femeia în societatea vikingă



      Societatea vikingă nu avea doar o latură războinică. Vikingii au fost și negustori, și coloniști, iar în momentul în care au părăsit Scandinavia pentru alte tărâmuri au plecat cu familiile. În aceste condiții, trebuie analizat și rolul pe care femeile l-au jucat în lumea vikingă.
   Teoretic, nu putem vorbi de femei-viking. 
Vechiul termen nordic vikingar se referă exclusiv la bărbați, la cei care au plecat din Scandinavia pentru a face comerț sau a cuceri teritorii noi. Femeile se remarcă abia în procesul de colonizare a noilor teritorii (Insulele Faroe, Islanda, Groenlanda). Spre exemplu, Islanda era o insula aproape pustie, astfel că o populație permanentă nu putea fi stabilită decât dacă vikingii călătoreau cu soțiile lor. Deși în regiunile cu o populație dezvoltată, războinicii nordici se puteau căsători cu băștinase, dovezile arheologerează că femeile scandinave au călătorit alături de bărbații vikingi aproape peste tot, de la Rusia în Est și până în Newfoundland în Est.
     Majoritatea călătoriilor din Scandinavia presupuneau traversarea apelor în nave mici, deschise, ce nu ofereau protecție în fața elementelor naturii. În plus, familiile care se îndreptau spre coloniile nord-atlantice trebuiau să călătorească și cu animale, necesare stabilirii unor ferme. 
    Sosiți în colonii, vikingii fie puneau bazele unor ferme, fie se stabileau în orașe și începeau să facă negoț

    Atât agricultura, cât și comerțul erau afaceri de familie, astfel că femeile erau deseori lăsate la conducerea afacerii atunci când bărbații erau plecați (sau după moartea acestora). Dovezile arheologice sugerează că femeile puteau fi active în comerț: în câteva morminte din Scandinavia, rămășițele femeilor au descoperite alături de obiecte folosite în negoț (cântare, greutăți).


În cele mai multe cazuri, femeile își petreceau viața având grijă de cămin. Că acesta era domeniul lor, principala lor responsabilitate, e demonstrat de faptul că femeile erau de obicei înmormântate alături de un set de chei, simbolizând controlul asupra problemelor gospodărești.


Se cunosc însă și cazurile unor femei remarcabile, care și-au depășit statutul de casnică. Unul din cele mai fastuoase morminte din epoca vikingă aparține „Reginei” de la Oseberg, înmormântată într-o navă cu multe bunuri de valoare.
Marianne Moen se ocupă de problema statutul femeilor în societatea vikingă, studiind inventarele funerare. Ea insistă asupra faptului că această chestiune nu trebuie interpretată potrivit valorilor moderne privind relațiile dintre bărbați și femeie. Moen susține că în societatea vikingă, rolurile de gen erau mult mai complexe decât am crede.

Moen folosește exemplul navei descoperite la Oseberg pentru a arăta că rolul femeilor a fost subestimat. În locul rămășițelor unui căpetenii puternice, arheologii au descoperit rămășițele a două femei. „Primele teorii sugerează că acesta este mormântul reginei Åsa, menționate în literatura nordică, și că celălalt schelet aparține servitoarei sale”. Inventarul funerar (mai ales nava) sugerează că femeia înmormântată acolo se bucurase de un statut aparte în comunitate.
Dintre femeile importante descrise în epopeele islandeze, cea mai cunoscută este Unn, soția unui rege din Dublin. După ce, în jurul anului 900, soțul și fiul său au fost uciși în bătălie, ea a trebuit să aibă grijă de nepoți. Considerând că nu sunt în siguranță în Irlanda, Unn a decis să plece cu familia în Islanda.
„A aranjat construirea unei nave în secret, în pădure. Când a fost terminată, a pregătit nava pentru călătorie și a plecat cu multe bogății. A plecat cu membrii familie care mai erau în viață, și oamenii spun că ar fi greu să găsești un alt exemplu al unei femei care a reușit să scape dintr-o situație atât de ostilă cu atât de multe bogății și cu un alai atât de mare. Asta arată ce femeie extraordinară era Unn. Mai târziu, a călătorit prin toate văile din Breidafjord și a ocupat cât de mult pământ a vrut. ”
Faptul că Unn a revendicat o mare suprafață de pământ, iar apoi l-a împărțit diverselor rude, arată multe. Demonstrează că, în anumite circumstanțe, femeile nordice puteau deține și lăsa moștenire pământul la fel ca bărbații. Specialiștii consideră că independența și ingeniozitatea arătate de Unn, precum și de alte femei, trebuie să fi fost alimentate de responsabilitățile multiple pe care femeile le aveau atunci când bărbații lor erau plecați. Așadar, ele trebuiau să învețe să se descurce pe cont propriu, căpătâns astfel abilitatea de a se descurca și singure în cazul dispariției soților.
Familia

 
Dacă în alte privințe femeile puteau avea un anumit grad de autonomie, în privința căsătoriei ele nu erau consultate. În societatea vikingă, căsătoria era un contract social în care sentimentele personale nu aveau niciun rost. De cele mai multe ori, căsătoria era aranjată, familiile negociind și aspectele materiale (problema zestrei plătite de tatăl fetei). Căsătoria prespunea un festin în casa ginerelui sau, uneori, în casa familiei fetei.
Familia vikingă era un de tip nuclear. Se asemăna, așadar, cu familia modernă, adică era formată din părinți și copii. În schimb, familiile extinse erau formate și din bunici, unchi, veri etc.; acestea se întâlnesc mai rar la vikingi. De ce? Pentru că speranța de viață din epocă era relativ scăzută, undeva pe la 30-40 de ani, foarte puțini ajungeau să aibă și nepoți
Capul familiei era de regulă soțul. Când acesta era plecat, soția sau, după caz, mama acestuia prelua controlul familiei. Femeia era cea care se ocupa de creșterea copiilor, de confecționarea hainelor, de pregătirea meselor și de instruirea fetelor în aceste sarcini domestice. Pe de altă parte, rolul lor nu era limitat la gospodărie. Dovezile sugerează că multe femei, mai ales văduvele și cele cu băieți maturi, puteau fi destul de independente și erau foarte repsectate în comunitate.  
Pe de o parte, femeie se afla, potrivit cutumei, sub autoritatea tatălui sau, după căsătorie, a soțului. I se interzicea să participe la majoritatea activităților politice: nu putea asuma rolul unei căpetenii sau al unui judecător, și nici nu putea vorbi la adunările comunitare. Pe de altă parte, femeile erau foarte respectate în societatea nordică și se bucurau de multe alte libertăți, în comparație cu celelalte societăți europene ale epocii. Ele erau responsabile de finanțele familiei și conduceau gospodăria în absența bărbatului. Dacă rămâneau văduve, păstrau averea familiei, inclusiv pământurile.
Responsabilitățile cotidiene ale femeii includeau pregătirea și servirea meselor; menajul; supravegherea copiilor; îngrijirea fermei etc. Ca în multe alte societăți, linia ce diviza sarcinile femeilor de cele ale bărbaților era reprezentată de ușa casei: femeile erau responsabile de interiorul gospădăriei, în timp ce activitățile exterioare reveneau bărbaților.
sursa Historia.ro
 http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/femeia-societatea-vikinga

Cititi despre:
Corăbiile, cheia expansiunii vikinge
Vikingii şi nebunia războinicului

Cine erau şi cum trãiau vikingii, înfiorãtorii stãpâni ai mãrilor?

Mituri din lumea nordicã



Enigma centurii de castitate


Enigma centurii de castitate

Autor: Irina-Maria Manea |  

     Oare cavalerii care plecau în cruciade chiar aveau obiceiul de a-și înfiera partenerele cu centura de castitate?
     Istoricii sunt de părere că această legendă nu ar fi de fapt decât un produs al imaginației din budoarele barocului.
    Cavalerii Evului Mediu își petreceau foarte mult timp plecați de acasă. Îi atrăgea mai ales calea Orientului, unde se ocupau cu alungarea musulmanilor din Ierusalim. Și nu ar fi vrut să își părăsească locurile de baștină cu inima grea, împovărați de gândul că soțiile lor, singure atâtea luni și chiar ani, și-ar putea găsi pe altcineva care să le umple singurătatea. Mai degrabă le-ar fi obligat să poarte o centură de castitate, care le-ar fi pecetluit corpul în zona abdominală și genitală. Cavalerul însuși ar fi fost cel care ar fi încuiat “podoaba”, luând cheia cu sine în Tara Sfântă. Odată revenit acasă, peste un an-doi, ar fi descuiat ustensila și totul ar fi revenit la normal. O chestiune simplă, sigură și cu totul fantasmagorică. Multă vreme s-a crezut că acest mijloc de încorsetare ar fi fost una dintre creațiile adiacente ale fenomenului războaielor religioase, prezentat ca o realitate în cărțile de istorie. Asta până când cercetătorii au început să pună serios la îndoială instrumentul, pentru că până la urmă nu există dovezi contemporane perioadei căreia îi este atribuit care să ne confirme existența unei astfel de centuri – nicio ilustrație, nicio descriere în izvoare sau alte surse (scrisori, etc.). 
     Ea mai veche mențiune se pare că ar data din anul 1405 și s-ar afla într-o carte numită “Bellifortis”, redactată de un anume Konrad Kyeser von Eichstätt. 
     De fapt este vorba despre un compendiu al armelor contemporane, unde autorul, nu se știe de ce, introduce și reprezentarea grafică a unei astfel de centuri, alături de o scurtă descriere: un fel de pantalonași de fier pe care i-ar fi purtat doamnele florentine și care s-ar fi putut închide în față cu o cheie. 
      Ceea ce nu ne explică autorul, expert într-ale războiului, este cu ce ocazie și cu ce scop ar fi acceptat sau ar fi fost obligate damele din Florența să se înfiereze astfel. Istoricii sunt însă de părere că von Eichstätt ar fi folosit de fapt o doză mare de ironie atunci când a pomenit despre pantalonii de fier. 

     Din sursele mai târzii nu izbutim să scoatem niciun fel de indiciu referitor la autenticitatea accesoriului. În schimb, prin muzee tot au început să fie expuse exemplare din enigmaticele ustensile și multă vreme au contat ca dovezi pentru realitatea fenomenului în Evul Mediu. Chiar și instituții de prestigiu cum ar fi Musee de Cluny din Paris sau Muzeul Național German din Nürnberg s-au aliniat tendinței, stimulând decisiv imaginația vizitatorilor. Dar după ce a început vâlva legată de veridicitatea exponatelor și după ce s-a adus în vedere faptul că era vorba despre niște creații și produse mult mai târzii, și anume din secolul al XIX-lea, acestea au dispărut din majoritatea muzeelor.Dar de ce oare să fi fost folosite în secolul Biedermeier și al lui Bismarck? 
      Nici asta nu are o explicație clară. Ipotezele multiple merg de la utilizarea centurilor drept ustensile în jocuri sado-masochiste până la folosirea lor ca “armură” de către servitoarele care voiau sa se apere de avansurile stăpânilor casei. 
       O monografie cuprinzătoare despre centurile odinioară expuse în muzee nu există, la fel cum există puține dovezi care să confirme interpretarea lor drept pedepse instituționalizate pentru prostituatele care nu își puteau achita taxele și impozitele. 
      Mare senzație a făcut în anul 1889 anticarul și etnograful Anton Pachinger, în vârstă de numai 25 de ani, care a făcut o descoperire cel puțin controversată. 
     Acesta a afirmat că ar fi scos la iveală în apropiere de orașul austriac Linz un mormânt al unui personaj feminin, decedat prin secolul al XVI-lea. Bazinul scheletului ar fi fost prevăzut cu o centură de castitate. S-ar fi dorit poate păstrarea neprihănirii și dincolo de moarte? 
     Era dovada realei folosiri a unui astfel de instrument în epocile mai vechi? 
     Din păcate, piesa pe care se presupune că ar fi descoperit-o Pachinger a dispărut. Totodată nu se știe exact cum a ajuns tocmai la acest mormânt. 
     O teorie ceva mai plauzibilă ar fi aceea cum că mitul centurii de castitate ar fi început să circule în perioada barocului timpuriu, atunci când reprezentanții săi au pictat Evul Mediu în culori foarte sumbre. Cu precădere cei care se ocupă de istoria medicinii se îndoiesc serios că femeile, în condițiile igienei precare a Evului Mediu 
     și chiar și a epocimoderne ar fi putut supraviețui purtând atâta timp, fără întrerupere, un corset de fier. În niciun caz pe durata unei cruciade întregi. 
     Centura de castitate nu pare a fi așadar, la fel ca mult alte așa-zise realități istorice, mai mult decât un produs al imaginației secolelor următoare.sursa: Die Welt ________________________________________

sâmbătă, 19 iulie 2014

Alocuţiunile festivităţii de acordarea titlului de Cetăţean de onoare artistului Marcel Mănăstireanu

Consilierii locali au decis, vineri, 30 mai 2014, acordarea titlului de Cetătean de onoare al municipiului Botosani sculptorului Marcel Mănăstireanu. Propunerea a venit din partea consilierului local Gheorghe Iavorenciuc.
Marcel Mănăstireanu
a expus lucrări, incepând cu anul 1972,   pictură, grafică si sculptură la toate expozitiile organizate in Botosani si Suceava.
Prima sculptură in bronz a realizat-o in anul 1978, lucrarea reprezentându-l pe cărturarul si profesorul de origine botosăneană Tiberiu Crudu.

Marcel Mănăstireanu este membru fondator al Cenaclului Scriitorilor si Plasticienilor "Artur Enasescu" si al Cenaclului Uniunii Artistilor Plastici botosăneni "Stefan Luchian".
Cea mai mare parte a lucrărilor sale se află la Botosani dând valoare locurilor publice in care sunt expuse. Artistul plastic are expuse tot in locuri publice creatii  şi in străinatate: la Cernăuti, la Odessa, Ucraina, la Edinet, Republica Moldova, la Straseni, Republica Moldova,
Pentru activitatea sa a fost răsplătit cu numeroase diplome si medalii. Aflat de peste 40 de ani in slujba artelor plastice sculptorul botosănean Marcel Mănăstireanu, s-a născut pe 1 martie 1950, la Botoşani şi a studiat pictura şi sculptura sub îndrumarea profesorului Aurelian Donisă, si-a petrecut cea mai mare parte a vietii la Botoşani.

Dna inspector general, prof. Mihaela Hunca,  preşedinta Comisiei de specialitate pentru activităţi ştiinţifice, învăţământ, sănătate, cultură, protecţie socială, activităţi sportive şi de agrement din Consiliul Local Botoşani, acum câteva luni, tot în cadrul decernării titlui de Cetăţean de onoare doamnei Lucia Olaru Nenati a spus :
,,De-a lungul timpului am acordat titlul de cetăţean de onoare unor oameni de creaţie, cei mai mulţi de mare valoare, desigur, dar care au poposit la Botoşani între două trenuri. Am considerat acum că a venit timpul să ne îndreptăm atenţia şi către personalităţile de valoare care au slujit o viaţă întreagă culorile acestui meleag.
Acest titlul de Cetăţean de onoare, fiind cel mai potrivit mod de-a ne exprima preţuirea pentru acest model de viaţă exemplar, dar şi de-a ne demonstra capacitatea noastră ca for cetăţenesc de-a aprecia şi răsplăti meritul”. 
Astăzi 18 iulie 2014, prezentă şi domnia sa la acest eveniment de mare valoare culturală, în Parcul ,, Mihai Eminescu”, pe Aleea personalităţilor, acolo unde se află şi busturile realizate de maestru, Ovidiu Portariuc primarul Municipiului Botoşani, a înmânat în cadrul festiv altui botoşănean, artistului, Marcel Mănăstireanu  titlul de Cetăţean de onoare al Botoşaniului.


La acest eveniment important al urbei noastre, în viaţa artistului au participat parlamentari, Mihai Baltă, deputat, directorii ai instituţiilor de cultură din oraşul Botoşani, scriitori şi invitatul de onoare criticul de artă profesorul universitar Valentin Ciucă, şi nu în ultimul rând prietenii şi familia sărbătoritului.
Invitatul de onoare profesorul universitar , criticul de artă Valentin Ciucă, a rostit un Laudacio artistului Marcel Mănăstireanu. ,, Sunt absolut încântat pentru că astăzi îl sărbătorim pe Marcel Mănăstireanu. Este o glumă care are un tâlc, profund al poetului, T. Arghezi, despre cuvântul ,, maestru”, care duce la orizonturi foarte diferite. Indiferent de cât har avem de la Dumnezeu şi cât am adăugat noi, mai trebuie să existe o formă de smerenie faţă de ideia de creaţie. Noi artişti, vorbim despre creaţie şi încercăm după puterile noastre ca creaţiile să fie numai una singură. (...) 


Încep prin a elogia sculptorul Marcel Mănăstireanu, dar eu cred că este cu mult mai mult decât acesta, pentru că se vede în tot cea lăsat ca urme perene în spaţiul, acesta al minunilor din Nordul Moldovei şi în acelaşi timp a dat repere care permanent generaţiile în mişcarea divină face ca acest loc să facă din spiritualitate o dominantă la care nimeni nu se poate referi decât cu smerenie. Pentru că niciodată în artă nu trebuie să urli, chiar dacă ai frustrări de tot felul, trebuie să spui într-o şoaptă atât de caldă, atât de apropiată spiritului profund al fiecăruia dintre noi, încercând în felul acesta să realizezi o minune culturală. Mărturisesc că la vernisajele făcute aici, m- au determinat să constat, detaşat fiind de sentimentele si calitatea unui comentator, să iau în serios că există un potenţial cultural aici, la Botoşani. 
Marcel Mănăstireanu. Este omul orchestră, el ştie să facă de toate, le face foarte bine, este generos. Când se aşează la chevalet sau sculptează, sculpturile sunt pline de forţă, au tensiuni puternice,. Materia plângănd este materia transferată omului inteligent capabil să se regăsească pe el însuşi. Marcel Mănăstireanu, poate face orice în lumea asta în stare să ne surprindă în fiecare clipă. Dacă nu-l cunoşti, la început eşti uşor derutat de propunerile pe care le are, de realizările sale, astfel finalizările lucrărilor lui sunt atât de convigătoare în sensul frumosului. Băiatul artistului, Marcel Mănăstireanu este unul din ieşenii care face onoare României. Îl felicit” 

”Am renunţat la discursul pe care l-am pregătit, cred că cel mai important în asemenea momente este să fim cât mai deschişi și cât mai apropiați și de asta vreau să vă mulțumesc pentru că astăzi ați venit aici alături de noi, într-un cadru care până acum nu mai întâlnit la o astfel de ceremonie și care până acum erau organizate într-un cadru mai solemn în clădirea municipalității”, a declarat primarul Ovidiu Portariuc. 
Deputatul Mihai Baltă a declarat că a venit să-i fie alături lui Marcel Mănăstireanu, în calitate de prieten. ”Principala mea calitate astăzi, aici, este aceea de prieten, de cunoscut pentru că eu și cu Marcel ne știm de foarte mult timp, l-am apreciat ca fiind un om de excepție și astăzi nu s-a făcut decât un act de recunoaștere a valorii, a unui mare artist care a înțeles că în urma sa a lăsat artă și istorie în tot ce înseamnă Moldova, Basarabia, Bucovina, România”, a spus și Mihai Baltă.
”Îmi pare foarte rău că nu reușesc să spun mare lucru, promit că la o cafea sau la o bere fără alcool, pentru că eu nu mai beau. Promit băiatului meu să-l cinstesc cu un coniac pentru că știu că-i place tăria. Directorului de la Teatrul de Păpuși, lui am să-i dau cu ce m-a servit la birou, da, un ceai de ghimbir”, a rostit și artistul Marcel Mănăstireanu

vineri, 11 iulie 2014

,,Tăceri tălmăcite-n cuvinte”, Nicolae Dabija


După prima „carte de catifea”, la propriu, 
care a fost dedicată memoriei şi
personalităţii poetul, Grigore Vieru, o nouă apariţie, o carte îmbrăcată în catifea brun-castanie, LILI BOBU, redactorul cărţii, sub egida ,,ASOCIAŢIEI CULTURALE ,,REGAL D’ART”, colecţie ,, REGAL DE POEZIE" cu titlul–,,Tăceri tălmăcite-n cuvinte” şi prefaţa academician Mihai Cimpoi. Autoarea şi-a propus editarea acestei cărţi cu coperta din catifea albastru-bleumarin, pe care se poate vedea fiind o lucrare de metaloplastie înnobilată cu argint, pe care este ştanţată fotografia poetului titular al cărţii  poetului basarabean, Nicolae Dabija.
,,ASOCIAŢIA REGAL D’ART”, este reprezentată printr-o siglă heraldică, cu diviziunea „Regal de Poezie”, înscripţionat data editării: Botoşani, 2014.
Pentru realizarea acestui volum impunător au contribuit colaboratori talentaţi tehnoredactare şi corectură: Mirela Brehuescu şi Lucia Ştefănescu, lucrări de artă plastică: Ion Sulea Gorj, Natalia Plămădeală şi Nicolay Gutsu, lucrare de metaloplastie: S.C.Romberfil S.R.L.- director Filip Mărgărit, master şi aranjamente muzicale: Cătălin Bălăniuc şi Eugen Ipate – Teatrul ,,Mihai Eminescu” Botoşani, înregistrarea audio-voce -Nicolae Dabija, fundal muzical: din creaţia maeştrilor Eugen Doga şi Dumitru Fărcaş, design grafic şi loyot: ,,Roland Partners”- Andrei şi Dragoş Axinte, ediţie realizată cu sprijinul şi prin amabilitatea Tipografiei „PIM”- director Maria Petrariu, „BPMMUSIC&RECORDING”- Sorin Manolescu, Primăriei Comunei Dumbrăveni, judeţul Suceava - primar Ioan Pavăl.

Academician Nicolae Dabija, este o personalitate complexă a culturii româneşti, un apostol al enciclopedismului, creator al simbiozei între filozofie, istorie, literatură – scriitor apreciat, publicist, autor de poeme memorabile, de eseuri, de studii istorice, de manuale şcolare, de antologii de literatură veche românească (autori din secolele XIV – XVI, pe care i-aţi descoperit în arhive străine), autorul unui roman fabulos, despre care s-a afirmat că este cel mai citit din ultimele decenii; o efigie  a poetului tribun, formator de conştiinţă naţională, Orfeu al destinului românesc oriunde s-ar afla în lumea atâtor sfâşieri şi destrămări, un port-drapel al Mişcării de Eliberare Naţională, ,,dovada vie că Basarabia n-a murit şi n-are când să moară” (Grigore Vieru).

Toate ninsorile care trebuiau să ningă-ai nins. 
Toate cuvintele ce trebuiau spuse-s-au rostit.
Toate lacrimile pe care aveam a le plânge le-am plâns.
Tot ce  trebuia să iubesc-am iubit.

Tot ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat.
Toate poemele pe care urma să le scriu le-am scris.
M-au găsit evenimentele toate care m-au căutat.
Şi mi s-a-mplinit aproape fiece vis.

Frunzele cad, grele de rouă, ca nişte păcate.
Şi umbrele serii împrăştiate-n inimi lumini,
acum când îmi vin amintiri atât de ciudate
dintr-un timp care nu se ştie dacă mai vine.
Nicolae Dabija

marți, 8 iulie 2014

Din istoria primelor cărţi poştale




   
Cartofilia este o ramură nouă, care are ca scop de a reconstitui pe baza imaginilor unor cărţi poştale ilustrate, aspectul unei zone urbane, sau să facă incursiuni în istorie, sau să prezinte personalităţi ale culturii.
    Cărţile poştale ilustrate ne indică trecerea timpului, este un mesager al cuvântului, un document de epocă, prin acel carton simţim viaţa reală, de atunci, şi ne conduce să studiem şi analiza trecutul. Studiul şi cercetarea cărţii poştale ne oferă satisfacţii mari.
,,Cartofilia modernă are un rol extrem de important în restituirea memoriei vizuale comunitare. Apariţia şi dezvoltarea cărţii poştale ilustrate este strâns legată de călătorii şi în special de turism. Oamenii, care umblau prin lume simţeau nevoia să exprime bucuria faţă de rude pe unde au fost. Astăzi comunicăm rapid, trimiţând celor dragi o ilustrată electronică. Internetul ne-a simplificat comunicarea, dar a luat farmecul cărţilor poştale ilustrate.....de altădată cu diferite imagini.
 Litografiile şi plicurile ilustrate au fost predecesoarele cărților poștale.
Primele cărţi poştale americane au fost intitulate "private" - acestea au fost inventate de John Charlton, care a transferat mai târziu drepturile de producţie (copyright) lui H. Lipman. Primele  cărţile poştale erau foarte simple, fără ilustraţii.
Primele cărţi poştale "comerciale" au apărut în 1869 în Austria.
În 1870 Ungaria a acceptat noul format şi a tipărit prima carte poştală - cu temă istorică - Războiul Franco-German.
În 1872 va apărea prima carte poştală tip "reclamă" în Anglia, în 1874 Germania va prelua producţia de cărţi poştale iar în 1889 apar primele cărţi poştale în mai multe culori - cunoscute drept "Heligoland". duse de Lipman aveau o bordură mică şi inscripţia "Lipman's Postal Card".
 În 1889 - 1890 apar în Franţa primele cărţi poştale ilustrate cu turnul Eiffel - de aici încolo popularitatea acestor mici comori va creşte nemăsurat. 
În Statele Unite, în 1873, apare prima carte poştală emisă cu ocazia unei expoziţii - Expoziţia Industrială din Chicago (datată 1874). Statele Unite vor emite cărţi poştale pre-timbrate în 1873. Doar Serviciul Postal al US - USPS - a avut acest drept până în 1898 când vor începe şi firmele private producţia de asemenea cărţi poştale. Spre deosebire de o scrisoare ( a cărei expediere costa 2 cenţi) o carte poştală costa 1 cent. Toate cărţile poştale care nu erau tipărite de USPS purtau inscriptia "Private Mailing Card" 
Majoritatea cărţilor poştale emise până în 1898 aveau spatele nedivizat (fără linie în mijloc) iar scrisul nu a fost permis pe partea adresei până în 1 martie 1907. Mesajele erau scrise pe faţă. Cărţile poştale cu spate divizat erau acum folosite în aproape întreaga lume. Verso-ul era folosit acum pentru adresă şi mesaje iar faţa era lăsată intactă, fără scris. Cele mai multe cărţi poştale erau tipărite în Europa (cu predominanţă Germania). 
    Din păcate primul război mondial va stopa producţia Germaniei iar  cărţile poştale americane şi englezeşti sunt de o calitate inferioară în această perioadă. Războiul, calitatea proastă a cărţilor poştale şi introducerea telefonului va duce la încheierea "perioadei de aur". 


La sfârşitul secolului XIX-lea, în 1899, erau consemnaţi la nivel mondial cam 80 milioane de cartofili, iar în România erau 90.000 de colecţionari. ne spune Sergiu Găbureac un mare pasionat cartofil.
Cartea poştală ca business a fost o invenţie a librarilor şi a circulat între anii 1898-1907.
Istoria cărţii poştale începe in România cu ,, Legea asupra cărţilor poştale aprobată prin Decretul 789/1873. Prima carte poştală ilustrată necirculată a fost concepută şi realizată de poetul Al. Macedonski în 1888. Mai târziu la 20-aug-1894, a fost emisă prima carte poştală românească oficială, producţie de serie. A fost  pusă în vânzare cu ocazia inaugurării la Bucureşti a Expoziţiei Cooperatorilor Români. În 1895, librăria lui Carol Muller din Bucureşti pune în vânzare cărţi poştale.
Din istoria cărţii poştale simplă constatăm că au o vechime de 165 de ani. Primul care a propus a fost medicul vienez Emanuel Herman. Atunci, au fost obiecţii din partea poştei imperiale austriece, care considera că cartea poştală desfiinţa secretul corespondenţei. Atunci, s-a adresat împăratului, căruia i-a argumentat că, nu poate fi vorba de violarea corespondenţei, ci lumea va putea alege o altă variantă de comunicare. Introducerea oficială a avut loc pe data de 15-oct-1848. Mai târziu, a apărut cărţi poştale cu imagini-ce puteau fi şi un mijloc de promovare.
Primele cărţi poştale ilustrate din România, au fost concepute şi realizate de Al. Macedonski în anul 1888. În Botoşani, primele cărţi poştale au apărut după anul 1895, majoritatea fiind pe o hârtie şi imagine slab calitativ. Cu timpul, a crescut calitatea imaginii şi a hârtiei. Motivul pentru care se practica acest mod de corespondenţă deschisă, a fost că taxele poştale erau la jumătate faţă de scrisorile în plic.
   Cartea poştală prezintă o imagine, iar aceasta poate reprezenta un document istoric, a unei clădiri din Botoşani, sau importanţa clădirii cum a fost Primăria, Tribunalul sau casa unei personalităţi culturale botoşănene.
La începutul  secolului al-XX-lea, în Botoşani, erau 10 Tipografii şi multe librării, care editau cărţi poştale illustrate. În colecţia Secţiei Arhivelor se regăsesc vederi aparţinând unor Edituri şi librării din Botoşani ca de exemplu: Editura Libr. ,,Eminescu” Botoşani, Edit. Libr. ,,Lumina şi S. Davidescu”, Edit.Libr. ,,Segal şi Marcu”, Edit. Libr.,, Moderna”, A.M. Julius şi altele. Cărţile poştale ilustrate, care au circulat la Botoşani sunt de la Editura D. Stern, Bucureşti, Horovitz şi Depozitul Univesal Saraga, Bucureşti, din Cluj şi Gherla.
Primul fotograf care a realizat o imagine a Botoşaniului a fost Eduard Hubert.
Dr. Mariţanu, colecţionar, cartofil, Asociaţia Filatelică Botoşani: 
   ,,Cărţile poştale editate, reconstituie o zonă urbană inclusiv oferă detalii arhitectonice. S-a vorbit despre apariţia C.P.I. în oraşul Botoşani. 
     După informaţiile pe care le am adunat cu privire la istoria cărţii poştale ilustrate, în calitate de cartofil, pot spune că în 1895, 1896, după data circulaţiei, au fost puse în vânzare cărţi poştale, care nu au fost editate în oraş. 
    Prin relaţiile pe care le aveau librarii cu străinătatea Germania, Lepzig, Italia, le-au fost trimise cărţi poştale editate acolo, cu imagini din Botoşani. 
     Se pare că în anul 1888, a avut loc un incendiu, care a distrus centru vechi al oraşului Botoşani. Ca urmare, au avut loc manifestări la nivel naţional şi pe plan local, in scopul adunări de fonduri necesare reconstituirii centrului vechi. Tot atunci în anul 1888, la o serbare în Grădina Vârnav, un fotograf, a pus în vânzare –cartoane fotografice cu imagini din Botoşani, care îndeplineau condiţiile unei cărţi poştale ilustrate. Pentru cartofili este important textul şi data circulaţiei. Cei care cercetează istoria apariţiei cărţii poştale, ne vor aduce mai multe informaţii în curând".




* ,,primele ilustrate cu aspecte din oraşul Botoşani au apărut în ultimul deceniu din secolul XIX, destul de probabil în jurul anului 1895 *

Ştefan Ciubotaru, autorul „Monografiei oraşului Botoşani”, a fost şi posesorul unei impresionante colecţii de cărţi poştale, fiindu-i astfel relativ uşor să studieze începuturile cartofiliei la Botoşani (n. red.: cartofilia este o ramură de colecţionare ce se ocupă cu strângerea, studierea, selecţionarea şi expunerea după anumite criterii tematice, artistice sau ştiinţifice a cărţilor poştale ilustrate).

Patru serii de secol XIX

Din Monografia semnată de Ştefan Ciubotaru aflăm că prima serie de cărţi poştale a fost una destul de nefericită, caracterizată prin calitatea slabă a imaginii şi a cartonajului foto. Mai mult ca sigur, ele nu fuseseră realizate de cunoscutul Jean Bielig, ci de vreun alt fotograf local sau străin, cu scop mercantil. Ilustratele erau alb negru, iar imaginea nu cuprindea toată suprafaţa cartonului, având puţin loc pe margine pentru o eventuală corespondenţă. Pe toate se afla înscrisul „Salutări din Botoşani”, iar pe verso, cu majuscule, scria „CARTA POŞTALĂ”. În colecţia amintită se găsesc trei exemplare: Biserica Uspenia, Moara Societăţii şi Mănăstirea Agafton. Dintre ele, una singură a circulat. Dacă pe ştampila de plecare din Botoşani nu se distinge data, se vede în schimb pe ştampila de sosire: „Yassy 4 jul 900” (4 iulie 1900).

A doua serie, cu o imagine mai clară şi un carton mai bun, conţine 2 – 3 aspecte botoşănene încadrate frumos de ornamente liniare şi florale. Ştefan Ciubotaru a avut în colecţia sa două exemplare din această serie. Primul cuprinde trei vederi: Strada Liceului „Laurian”, statuia Eminescu şi strada Marchian, iar al doilea Strada Mare şi Strada Primăria. Pe verso scria „ROMANIA, CARTA POŞTALĂ”, de această dată fiind vizibile şi ştampilele de expediţie: Botoşani, 24 martie 1899 şi Botoşani, iulie 1899.

A treia serie apărută, ca şi primele, în alb – negru, are o imagine îmbunătăţită şi a fost pusă în circulaţie de Editura Librăriei „Eminescu”. În cele trei ilustrate cunoscute sunt imortalizate Calea Naţională (centrul), Şcoala Marchian cu Biserica Sf. Dumitru şi casa Manole de pe Bulevardul Mihai Eminescu. Pe verso au înscrisul „UNION POSTALE UNIVERSELLE, ROMANIA – CARTA POSTALA”.

O dată cu a patra serie apărută la finele secolului XIX, sunt puse în circulaţie şi vederi în culori, de calitate mediocră, apărute la Librăria şi Editura „A. M. Julius”. Din această serie, Ştefan Ciubotaru a deţinut în colecţie Strada Mare Botoşani; Strada Mare; Cazarma de Infanterie – Botoşani şi Grădina „Belvedere” (ultimele două în culori).

Cărţile poştale apărute într-un final de secol în care în Botoşani fiinţau nu mai puţin de 10 librării a făcut ca oraşul nostru să fie, în acele timpuri, printre primele în Moldova în ceea ce priveşte cartofilia. Dacă din fiecare serie au fost editate în jur de 200 de exemplare, putem vorbi de un total de 800 de cărţi poştale, din care azi dacă mai sunt 50.

„Explozie” de cărţi poştale în secolul XX

După 1900, numărul ilustratelor a crescut simţitor, ajungând la aproximativ 250 de imagini, 182 dintre ele regăsindu-se în colecţia Ştefan Ciubotaru. Vederile începutului de secol XX au fost editate la Bucureşti, Botoşani, Cluj şi Gherla, printre subiectele ce i-au „tentat” pe fotografi figurând Calea Naţională, Bulevardul Eminescu, liceele „Laurian” şi „Carmen Sylva”, unele biserici şi case boiereşti, grădina publică (în peste 20 de ipostaze) şi două vederi generale. Este păcat, aşa cum constată Ştefan Ciubotaru în monografia sa, că fotografii n-au imortalizat pe carton şi alte obiective importante ale oraşului, unele dintre ele dispărute. E vorba de Podul de piatră, Primăria veche, Teatrul Petrache Cristea, Pompieria, Grădina de vară „Maria Petrino” din lipovenime, Baia evreiască, Sinagoga mare, Teatrul şi Cinematograful „Popovici” şi „Sala meseriaşilor”. Singurul fotograf din acea vreme care a pozat oraşul a fost Eduard Huber, cel mai valoros, de altfel, din perioada interbelică, numele lui găsindu-se pe vederile ce reprezintă frumoasele case Văsescu şi J. Ciolac, precum şi Arcul de triumf ridicat în centrul oraşului în 1906, cu ocazia manevrelor regale la care a participat Regele Carol I.     

Numeroase edituri implicate

În „Istoricul cartofiliei botoşănene”, publicat în „Forumul cultural”, colecţionarul Mihai Cornaci „inventariază” tipografiile din Botoşani şi Dorohoi care au tipărit cărţi poştale, la finele secolului XIX şi început de secol XX: Tipografia „Saidman”, I.L. Bercovici, I. Reinhorn, David Segal, „Munca”, C. Schwartz, „Lumina”, F. S. Davidescu, „Viitorul”, I. M. Blaustein, „Eminescu”, Segal&Marcu, „Modernă”, A. M. Iulius. Existând o mare diversitate a cărţilor poştale editate de tipografiile locale, dar şi a celor aduse de la alte edituri cu renume din Regat, ele au început să fie foarte căutate, atât pentru corespondenţă, cât şi pentru colecţii, fiind comercializate prin cele două anticariate ale urbei.

Pledoarie pentru colecţionari

În acelaşi istoric, Mihai Cornaci face referire la nr. 31 al publicaţiei „Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor” din 10 iulie 1935, în care botoşăneanul M. Baras lansa îndemnul: „Colecţionaţi cărţi poştale ilustrate”. În articolul cu titlul amintit, M. Baras puncta: „S-a dovedit până acum de sute şi chiar de mii de ori folosul ştiinţific, educativ şi documentar al colecţionării de cărţi poştale. E drept, se pot învăţa multe colecţionând mărci, dar mai multe colecţionând cărţi poştale. Marca reprezintă o vedere minusculă, pe care trebuie s-o cercetezi cu lupa pentru a descifra ceea ce reprezintă, pe când la o carte poştală ilustrată vederea e mare, clară şi frumos executată”. Articolul a trezit un larg interes, mulţi cititori entuziasmaţi cerând lămuriri la subiect. Practica a demonstrat, în timp că majoritatea colecţionarilor au fost tentaţi să caute ilustrate cu imagini din localitatea în care s-au născut, în primul rând.

Cunoscuţi colecţionari botoşăneni

Perioada de după al doilea război mondial până în anii ’70 a fost una de stagnare pentru cartofilia botoşăneană, atât din cauza greutăţilor economice cât şi a restricţiilor impuse de regimul politic. Rememorând perioada de retrezire la viaţă a cartofiliei botoşănene, Mihai Cornaci face referire la prima expoziţie de cărţi poştale editate pentru oraşul Botoşani, realizată de Ştefan Ciubotaru în spaţiul manifestărilor culturale organizate în 1980 de Biblioteca Judeţeană „Mihai Eminescu”. Impresionat de colecţia văzută, Mihai Cornaci a început să achiziţioneze toate „vederile” cu imagini din Botoşani, realizând, la rândul lui, un exponat cartofil sub titlul „Botoşani, oraşul meu drag”. Ulterior, o preocupare specială pentru colecţionarea de cărţi poştale despre localităţile judeţului nostru a manifestat Gheorghe Luţuc, care a realizat exponate cartofile separate pentru oraşele Botoşani şi Dorohoi, ce au fost expuse nu doar la Botoşani, ci şi în ţară.
De la expoziţii la albume

Cu ocazia primei expoziţii cartofile „Moldocart”, organizată la Botoşani în 1998, Gheorghe Luţuc, Ştefan Nicolau şi Coriolan Chiricheş au editat primul album ilustrat color „Botoşanii de altădată”. Un alt exponat cartofil extrem de valoros, în care se regăsesc în jur de 200 de poziţii diferite, este deţinut de col. dr. Gică Mariţanu. Organizată sub titlul „Botoşani – restituiri imagistice”, colecţia sa cu imagini din Botoşani a constituit vârful de atenţie pentru vizitatori dar, mai ales, pentru specialişti, în mai multe expoziţii specializate din ţară. Alt nume de marcă al cartofiliei botoşănene este Ştefan Nicolau, iniţiatorul şi sfătuitorul, împreună cu Mihai Urigiuc,  a cartofiliştilor botoşăneni. Exponatul de bază realizat de Ştefan Nicolau „Să râdem cu cărţi poştale ilustrate” (probabil unicat la nivel naţional) a impresionat plăcut publicul şi juriul în numeroase expoziţii locale şi în ţară.   

Actuala generaţie de cartofilie botoşăneană îi are legitimaţi pe Coriolan Chiricheş, Nicolae Iosub, Mihai Cornaci, Mihai Cimpoi, Andrei Mariţanu, Ioan Siminiciana, Alina Chiricheş, Bogdan Cornaci, Viorica Hrustovici, Dumitru Bărdiţă, Gheorghe Bocan şi Gheorghe Ciotină, toţi incluşi în circuitul naţional cu exponate competente.

„Nu de puţine ori, jurii exigente au apreciat în mod pozitiv pasiunea şi strădania cartofiliştilor botoşăneni, rodul muncii lor fiind segment al cartofiliei româneşti, afirmată ca incontestabilă latură de documentare istorică pentru prezent şi pentru generaţiile viitoare”, consideră Mihai Cornaci. (Carmen Moraru, Monitorul de Botosani, Pagina de Remember)