duminică, 15 iunie 2014

Mihai Eminescu – chiriaş în propria-i viaţă (Bucureşti) autor : Florescu Ana-Elisabeta, muzeograf Botosani

Mihai Eminescu – chiriaş în propria-i viaţă (Bucureşti) 
autor : Florescu Ana-Elisabeta, muzeograf 
Stoluri, stoluri trec prin minte
Dulci iluzii. Amintiri
Ţârâiesc încet ca greieri
Printre negre, vechi zidiri.
(Singurătate – Mihai Eminescu)

 ... Drumuri, locuri, speranţe închise în odăi cu paingăni ţesând în colţurile camerei.... 
Eminescu omul, Eminescu chiriaşul ...
    După numeroase incursiuni în materiale documentare privind viaţa lui Mihai Eminescu, dintre care mi-a reţinut în mod deosebit atenţia volumul Paşii Poetului – autori Gellu Dorian şi Emil Iordache, volum apărut în 1989 la Editura Sport-Turism, Bucureşti, am găsit în Muzeul ,,Mihai Eminescu” din cadrul Memorialului Ipoteşti –Centrul Naţional de Studii ,,Mihai Eminescu” o serie de 101 de lucrări de grafică semnate de Spiru Vergulescu. 
     Lucrările, ilustrând locurile prin care poetul şi-a purtat paşii, de o frumuseţe aparte, fuseseră donate Memorialului de către autor, Discutând cu directorul Memorialului, Valentin Coşereanu, acesta mi-a sugerat valorificarea lor într-o temă dedicată locurilor legate de viaţa lui Eminescu. 
    Astfel au apărut prezentele rânduri care încearcă să evoce crâmpeie ale terestrei existenţe a celui care, deşi născut sub aripa genialităţii, a fost totuşi - aşa cum Nichita Stănescu spunea: un om viu, pipăibil cu mâna (…) Atât să nu uitaţi! Numai atât, – că El a trăit, înaintea voastră…
   Oricât s-ar dori să fie de obiective, de stricte şi de documentate, până la urmă toate evocările rămân să poarte în ele o doză suficienta de subiectivism, al celui care are curajul de a explora labirinticul univers al vieţii lui Mihai Eminescu. 
      Purtat de soartă prin multe locuri din ţară, având mereu în suflet amintirea natalei vâlcioare, a raiului din Ipoteştii copilăriei, Eminescu îşi leagă pentru veşnicie numele şi de Bucureşti, capitala tânărului stat naţional creat - după secole de luptă şi speranţă ale unui neam întreg - la 1859. 
      Prezenţa lui Mihail Eminescu la Bucureşti poate fi consemnată pentru prima dată la 1868, când va fi angajat ca sufleor II şi copist la Teatrul cel Mare (clădire inaugurată la 31 decembrie 1852), devenit din 1877 Teatrul Naţional, unde primea un salariu de 450 lei vechi. Aici tânărul Eminescu va face şi diverse traduceri din limba germană, dar va interpreta şi roluri de mică întindere. Memorabil rămâne modul de interpretare a rolului de cioban din piesa Răzvan şi Vidra a lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu. Angajarea s-a făcut ca urmare a recomandării artistului Mihail Pascaly, impresionat de calităţile tânărului, bun cunoscător al literaturii şi al celorlalte discipline dobândite în anii şcolirii la Cernăuţi, dar şi prin lecturile particulare, inclusiv în limba germană. Totodată, apreciindu-i şi comportamentul, Pascaly l-a găzduit, din octombrie 1868 şi până în iunie 1869, în locuinţa ce o avea în spatele hotelului Hugues, peste drum de clădirea Teatrului cel Mare situat în calea Mogoşoaiei , la etaj, unde accesul se făcea printr-un gang slab luminat. Aici, în clipele libere, a realizat romanul Geniu pustiu .
 Bibliografie:
 Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R, Bucureşti, 1962, p. 383 George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 117-118; Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 99 Virgiliu Z. Teodorescu, Bucureşti, pe urmele lui Mihail Eminescu, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, p. 8 

După anii studiilor la Universitatea din Viena, după perioada petrecută la Berlin în obţinerea doctoratului în filosofie, precum şi după acei ani, deopotrivă cu împliniri, dar şi mari dezamăgiri - datorate nimicniciei omeneşti - ai activităţii de bibliotecar în capitala Moldovei şi de revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, în 2 noiembrie 1877, Mihai Eminescu părăseşte Iaşii, mutându-se la Bucureşti, ca jurnalist la ziarul conservator «Timpul» , chemat de Ioan Slavici . O contribuţie de început a constituit-o preluarea la 6 septembrie 1877 a articolului Observaţiuni critice publicat de Mihai Eminescu în ziarul Curierul de Iaşi şi apoi cronica teatrală publicată pe 12 noiembrie 1877. Eminescu a fost găzduit temporar de vechiul său prieten, Ioan Slavici, iar prima locuinţă în calitate de chiriaş a avut-o pe strada Speranţei, la nr. 4, într-o casă care va fi ulterior a familiei de muzicieni Dinicu, imobil descris de Ioan Slavici ....o căscioară în stil ţărănesc, singură în curte, cu pridvor cu stâlpi de lemn, două odăi, la mijloc cu o tindă în fundul căreia se află o mică bucătărie, un fel de cuib liniştit pentru un om cu slăbiciuni de poet. Casa era a unei muscălăgioaice, Raisa Iftimovici, care asigura şi curăţenia când chiriaşul îi lăsa cheia pentru a deretica, având obligaţia categorică să nu-i deranjeze hârtiile, cărţile şi manuscrisele care se aflau presărate peste tot. Aici a fost vizitat de bunul şi credinciosul său prieten, Ion Creangă. Din strada Speranţei s-a mutat în apropiere, în condiţii pecare, descrise de colegul său de redacţie, Ioniţă Scipione Bădescu , într-o mică chilie în curtea fostei mănăstiri Caimata, aflată în zona locuită predilect de muzicanţii bucureşteni. Se muta de la condiţii acceptabile la altele calificabile. Titu Maiorescu hotărâse ca salariu pentru Eminescu suma de 312 lei, iar pentru Slavici suma de 216,50 lei. Era însă o măsură teoretică întrucât obţinerea acestor salarii depindea de eventualitatea veniturilor realizate de ziar, firească urmare a faptului că încasările administraţiei erau întâmplătoare, neacoperind cheltuielile de editare a acestui periodic, impunând recurgeea la bunvoinţa şi înţelegerea junimiştilor de a avea un organ de presă care să le reprezinte poziţia faţă de diversele probleme cu care se confrunta partidul conservator aflat în opoziţie. De aici situaţia precară a personalului ziarului nevoit deseori să recurgă la servicii neacoperite . Despre lipsa banilor, cauzată de întârzierea salariilor, vorbeşte şi Ioan Slavici în scrisoarea din 20 decembrie 1877, pe care o adresează către I. Negruzzi, la Iaşi: Eu şi Eminescu nu vi le putem trimite (n.a. fotografiile pentru medalionul Junimii), ar trebui să ne posăm, pentru ca să ne posăm ar trebui să avem bani (...) Eu, de exemplu, nu am văzut bani de trei luni . Neachitarea regulată a salariilor îl aducea în situaţia de a face dese împrumuturi pentru plata chiriei şi a cheltuielilor personale curente şi presante, ţinând o evidenţă foarte strică, la zi, a datoriilor, pe care şi le achita întotdeauna . 
 Bibliografie:
Constantin Parascan, Eminescu şi Creangă la Junimea, Editura Timpul, Iaşi, 2002, p. 89 Ioan Slavici, Amintiri, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p.113 Ioan Slavici, op. cit., p.24 Idem, p.114 Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 202 Virgiliu Z. Teodorescu, op. cit., p. 9 

lustraţii: Spiru Vergulescu (grafică - tuş cu peniţă).
În anii locuirii sale în Bucureşti, Mihai Eminescu şi-a schimbat foarte des locuinţele, având, cum se ştie, obiceiul schimbării chiriaşilor (aspect surprins de George Topârceanu, peste ani, în Balada chiriaşului grăbit); se muta de două ori pe an, de Sf. Gheorghe şi de Sf. Dumitru, când se făcea curăţenie generală în oraş şi se schimbau chiriile, astfel că între 1877-1883, Ioan Slavici va fi mereu preocupat să îi găsească locuinţă lui Mihai Eminescu şi vor fi lungi perioadele când îl va găzdui cu statut de subchiriaş în propria-i locuinţă. Din chilia de la Caimata redactorul Timpului revine în str. Speranţei, unde condiţiile erau totuşi foarte modeste, motiv pentru care Titu Maiorescu încearcă să îi găsească un alt spaţiu de locuit, în vara anului 1878, când Mihai Eminescu era plecat pentru două luni la conacul de la Floreşti-Gorj, unde fusese invitat de junimistul Nicolae Mandrea. 
 Bibliografie:
Constantin Parascan, op. cit., p. 91 Ioan Slavici, op. cit., p. 90; Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 250 

lustraţii: Spiru Vergulescu (grafică - tuş cu peniţă).
Aici a contribuit Eminescu la traducerea primului volum cu mărturii despre istoria românilor în vederea pregătirii editării corpusului de documente depistate de Eudoxiu Hurmuzaki în arhivele de la Viena, corpus ce va fi denumit colecţia Hurmuzaki. Tot la Floreşti a primit vizita lui Ion Slavici, care a fost încântat de ambianţa în care trăia şi muncea Mihai Eminescu. Prozatorul, entuziasmat de peisajele deosebite, îi va scrie lui Th. Rosetti, la 23 iulie 1878, despre o preconizată excursie pentru cunoaşterea plaiurilor oltene. Recomandarea lui Mihai Eminescu către Theodor Rosetti, care l-a ajutat să primească misiunea traducerii valoroaselor documente, fusese făcută de Ioan Slavici, care marca faptul că prietenul şi colegul său era un bun cunoscător al limbii germane, al arhaismelor şi al vechilor instituţii româneşti din epoca feudală. La 6 august 1878 Eminescu revine în Bucureşti pentru întâlnirea preconizată cu foştii colegi de la Viena (se luase hotărârea de a se reîntâlni o dată la 5 ani), şi a fost găzduit de Titu Maiorescu, care îl mutase în casa sa din str. Herăstrăului nr. 27 (azi str. G. Enescu) . Aici însă nu se obişnuieşte cu regulile stricte ale casei, cu programul respectat de toţi mebrii familiei, Mihai Eminescu preferând să aibă intimitatea sa, cu tot ceea ce constituiau « boarfele» sale, de la cărţile presărate peste tot şi până la obiectele de îmbrăcăminte şi cele necesare preparării cafelei zilnice . Fiica lui Maiorescu, Livia, va reţine figura, vorbele şi comportamentul poetului despre care va relata peste ani. Eminescu refuză şi găzduirea la doctorul Wilhelm Kremnitz, care i-a oferit o cameră în locuinţa familiei sale din str. Dionisie şi, după două săptămâni, revine în str. Speranţei. În anul 1879 Mihai Eminescu locuia pe Calea Victoriei, la nr. 107, în casa economistului Ion Strat, în apropierea clădirii Ministerului Finanţelor, ansamblu care, după anul 1977 şi până astăzi, adăposteşte Muzeul colecţiilor de artă. Referindu-se la această locuinţă, Alexandru Vlahuţă aminteşte că se afla deasupra unei tapiţerii şi era o odaie largă. Timp de jumătate de an, în 1880, Eminescu va locui în două mici odăiţe din mahalaua Sf. Constantin , în apropierea Grădinii Cişmigiu şi a Grădinii Chiriţescu, pe strada Segmentului nr.1, unde era proprietar Ioan Stelian Chiriţescu. Era o clădire făcută pentru a fi închiriată, care a fost bombardată la 24 august 1944, iar pe locul ei s-a înălţat un bloc al personalului Ministerului Minelor, în prezent, strada numindu-se Ioan Slavici, iar noua clădire purtând astăzi nr. 7. Tot în 1880 Mihai Eminescu a locuit şi pe strada Şipotul Fântânilor , lângă intrarea în Grădina Cişmigiu. Era o casă cu ziduri leproase, dar pentru el era avantajoasă pentru că avea o largă deschidere spre aleile grădinii. Şi această clădire a fost bombardată la 24 august 1944. Eminescu a locuit temporar într-o odăiţă la mansardă, pe strada Herăstrăului, astăzi George Enescu, la nr.11 A, unde, la propunerea consuluilui german Grisebach, a tradus din limba germană Mănuşa de Schiller, care a fost tipărită la Leipzig, în luna mai 1881. De aici, în iunie 1881, pentru a-şi reface sănătatea şubrezită, Mihai Eminescu va călători la Constanţa, unde timp de 10 zile, face o cură de băi la Marea Neagră. În vara anului 1881, venit în vizită la Bucureşti, Gheorghe Eminovici îşi va găsi fiul găzduit într-o cameră de la etajul unei case cu mucegai, înfundată pe un gang, unde accesul era asigurat de o scară de lemn care conducea spre un coridor strâmt, imobil situat în strada Enei, nr.1 . Augustin Z. N. Pop, 
Bibliografie:
Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R, Buczreşti, 1962, p. 393 Virgiliu Z. Teodorescu, op. cit., p. 11. George Călinescu, op. cit., p. 255, 270. Augustin Z.N.Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 217 – 218, 257 
lustraţii: Spiru Vergulescu (grafică - tuş cu peniţă).

În 1939, referindu-se la această locuinţă, scriitorul Radu Tudoran o aprecia ca fiind spaţioasă, menţionând că era o casă cu o singură fereastră care dă pe geamlâc înspre curtea interioară. Orientată către nord, această fereastră nu putea într-adevăr să primească niciodată lumina soarelui. Casa aparţinea familiei pictorului şi fotografului Carol Popp de Szathmari, a cărui descendentă a păstrat neschimbat interiorul acestei camere în primele decenii ale secolului al XX-lea. Clădirea fost a fost demolată la 20 august 1939. Nu departe de această casă, pe actualul amplasament al Institutului de arhitectură Ion Mincu s-a aflat, în aceeaşi perioadă, locuinţa familiei dr. Wilhelm Kremnitz , pe strada Dionisie, dispărută astăzi. Aici Mihai Eminescu era un musafir apreciat de membrii familiei şi de cei care o frecventau şi fusese invitat să locuiască la întoarcerea de la Floreşti. De aici familia Kremnitz s-a mutat pe strada Polonă nr. 29. Mihai Eminescu s-a mutat în acelaşi an, 1881, într-un apartament închiriat de familia Ioan Slavici pe calea Victoriei nr. 102, în apropiere de biserica Albă, pe zona actualului hotel Bucureşti, unde, în calitate de subchiriaş, avea la dispoziţie două camere, descrise de Alexandru Vlahuţă, din care una era: ... o odaie lungă în care avea un pat simplu, trei scaune de lemn, o masă de brad, cărţi multe ticsite pe două poliţe lungi ca de vre-o patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pământ într-un colţ ş-un cufăr vechi; pe pereţi, nici o cadră . Casa a fost demolată în anul 1935. În această clădire, în anul 1883, pentru scurt timp, şi-a găsit adăpost şi redacţia ziarului Timpul. În anul 1882, hotărându-se să se căsătorească cu Veronica Micle, Eminescu a căutat, împreună cu nevasta prietenului său Slavici, Caterina, o nouă locuinţă, închiriind în zona Gării de Nord o casă cu intrare separată, în strada Buzeşti nr. 5. Era o locuinţă cu două camere goale, dar şi aceasta s-a dovedit insalubră. Poetul-gazetar a fost şi aici un chiriaş temporar, deoarece ruperea relaţiilor dintre cei doi îndrăgostiţi l-a determinat să renunţe la această casă. Alexandru Vlahuţă menţionează că, spre sfârşitul anului 1882, Mihai Eminescu avea domiciliul într-o căsuţă veche pe strada Ştirbei Vodă , după ce locuise şi în strada Episcopiei. În ambianţa acestora el a tradus din limba germană poezii scrise de Carmen Sylva pentru a fi incluse în Almanahul României June. Ambele clădiri au fost demolate în primele decenii ale secolului al XX-lea. O informaţie nedatată face cunoscută temporara prezenţă a lui Mihai Eminescu în zona străzii Domniţa Anastasia. În curte era o casă mare, cu gang şi geamlâc. Curtea era plantată predilect cu trandafiri. Rămânând văduvă, Maria Perdich a închiriat odaie cu odaie unor persoane cu venituri modeste, printre care s-a aflat, pe un timp nedefinit, şi Eminescu. Locuinţa sa era la parter, beneficiind de parfumul trandafirilor, deci locuise aici în timpul verii. Ca şi în alt cazuri a plecat şi de aici precipitat, lăsând multe din cele ce constituiau boarfele sale, inclusiv manuscrise. Peste ani, una din urmaşele propietăresei îşi amintea faptul că au fost necesare mai multe zile pentru a arde cu multă precauţiune, pentru soarta trandafirilor, hârtiile rămase de la fugarul care însă, cu decenţa care l-a caracterizat, îşi achitase datoriile de chiriaş . În 1882 Ioan Slavici se va muta într-o casă din Piaţa Amzei, la nr. 6, lângă brutăria lui Cristea Miciu, în casele Gălăşescu, notând peste ani: De la Sf. Gheorghe i-am căutat deci o locuinţă în care puteam să-i închiriez o odaie, şi până la îmbolnăvirea lui, timp de câţiva ani, am stat sub acelaşi acoperământ. Nu mi-a făcut nici un fel de supărare, deşi-l ţineam din scurt . 
 Bibliografie:
 Augustin Z. N. Pop, Pe urmele lui Mihai Eminescu, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, p. 221 Ibidem. George Călinescu, op. cit., Editura Eminescu, Bucureşti, 1973, p. 271. Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R, Buczreşti, 1962, p. 359 Virgiliu Z. Teodorescu, op, cit., p. 15 Ioan Slavici, op. cit., p. 90; 

Camera lui Eminescu era la etaj şi aici au încput modificările comportamentale care au creat în timp stări tensionate cu Ioan Slavici, deranjat de modul cum Mihai Eminescu îşi petrecea nopţile într-o permanentă mişcare, deseori citind cu glas tare, fapt ce îl determina pe prietenul său, care locuia într-o cameră alăturată, să-i bată în perete pentru a revendica liniştea necesară. De aici a plecat Eminescu la internare la spitalul Brâncovenesc, sub îngrijirea doctorului Wilhelm Kremnitz (la începutul anului 1833) şi apoi va pleca din nou, începând cu luna iunie, la tratament în ţară şi în străinătate. La sfârşitul lui martie 1884, Mihai Eminescu revenea în capitală cu prietenul său Alexandru Chibici-Revneanu, după tratamentul urmat în sanatoriul vienez Ober-Döbling şi călătoria în Italia. Timp de două săptămâni a fost găzduit de prietenul său, ing. Constantin Simţion , care locuia pe strada Apolodor. De fapt, acesta îi era cel mai de încredere prieten şi reprezenta o veche gazdă căreia Mihai Eminescu îi lăsase în păstrare cărţile şi manuscrisele pentru a nu le pierde din cauza deselor sale mutări. Prin Simţion, în perioada de dinaintea îmbolnăvirii, Eminescu frecventase Clubul Societăţii Carpaţi din str. Apolodor nr. 19, fiind primul membru (devenit excepţie) al acestei grupări ce reunea doar transilvăneni. Din primăvara anului 1888 şi până în ianuarie 1889, revenind ca redactor la ziarul România liberă, Mihai Eminescu a locuit în Piaţa Teatrui Naţional, în casa Mercuş, amplasată pe locul actualului pasaj Victoria, la etajul trei, fiind vecin cu Gheorghe Panu care, la timpul respectiv edita gazeta Lupta. Era o odăiţă sărăcăcioasă situată într- cotitură întunecoasă din fundătura unui coridor din etajul al III-lea al vastului labirint al hodorogitei case, închiriată de la proprietarul Herman Weinerger de către tânărul critic literar Nicolae Petraşcu, care - în calitate de secretar de delegaţiune - obţinea de la Corpul Diplomatic din Ministerul Afacerilor Străine sumele pentru ajutorarea discretă a poetului M. Eminescu, îngrijit aici, cu mare devotament, şi de Veronica Micle .

 Ilustraţii: Spiru Vergulescu (grafică - tuş cu peniţă). Lucrări unicat, realizate între anii 1988-1989 şi donate Memorialului Ipoteşti-Centrul Naţional de Studii Mihai Eminescu
H.V: Doamna Ana Florescu, vă rog, să-mi spuneţi în câteva cuvinte despre activitatea dv până acum pentru blogul de cultură generală   http://1-cultural.blogspot.com
Doamna Ana Florescu: ,Despre Mihai Eminescu...şi nu numai
Am lucrat timp de 12 ani la Memorialul Ipoteşti - Centrul Naţional de Studii ,,Mihai Eminescu”, în perioada 23 august 1999 – 6 iulie 2011, în calitate de muzeograf, deţinând o perioadă funcţia de şef birou muzeografie, apoi pe cea de şef secţie muzeografie. Am studii – cu licenţă - in domeniul muzeografiei şi al istoriei şi un masterat privind viaţa lui Mihai Eminescu. Atât şi nu ştiu cât de mult contează. Ştiu doar că mă înclin în faţa valorilor, indifrent de zona din care provin acestea. Şi am o imensă preţuire pentru opera eminesciană, pentru personalitatea sa. Am şi un mare regret. Că nu am reuşit ,,să-l cunosc” decât prea puţin şi îmi duc existenţa păstrând o mare mirare: când a reuşit acest om să gândească şi să scrie, într-o viaţă atât de scurtă, ceea ce noua ne trebuie câteva vieţi să citim şi o eternitate să înţelegem.
La Ipoteşti, în 12 ani, am cunoscut oameni şi fapte, am văzut pesonalităţi reale ale culturii române şi ale celei universale, pot spune fără a greşi, dar şi personaje cu pretenţii de valori... , am cunoscut multe chipuri şi ceva suflete şi am înţeles profundul sens al aparent simplelor versuri eminesciene: ,,Toate-s vechi şi nouă-s toate”. Mă simt onorată că o parte a existenţei mele destinul mi-a fost legat de Eminescu.
Vă mulţumesc!
Viorica Hrustovici



2 comentarii:

  1. AM CITIT CUVANT CU CUVANTACEST MATERIAL PREZENTAT.CU DRAG IL VOI PRELUA SI PENTRU CITITORII REVISTEI DOR de DOR!

    RăspundețiȘtergere
  2. AM CITIT CUVANT CU CUVANTACEST MATERIAL PREZENTAT.CU DRAG IL VOI PRELUA SI PENTRU CITITORII REVISTEI DOR de DOR!

    RăspundețiȘtergere