Consăteanul Dimitrie Pompeiu
a fost pionier al învăţământului universitar în Ardeal
,,La
împlinirea a 30 de ani de la moartea matematicianului, un grup de cetăţeni
format din: Zaharia P. Constantin-învăţător pensionar, Orhei Mihai-primar,
Onciu Constantin-viceprimar şi Zaharia Adrian Dănuţ-directorul şcolii au
ridicat o statuie, dezvelită la 07.10.1984, amplasată în faţa şcolii de 10
clase din Broscăuţi, opera sculptorului Dumitru Căileanu (elev al învăţătorului
Zaharia P. Constantin, la
Stupca ) statuie ce se constituie în omagiul perpetuu adus de
locuitorii satului, pentru meritele marelui savant.
Menţionez
că Dimitrie Pompeiu a fost alături de istoricul Nicolae Iorga şi de filologul
Vasile Bogrea, printre cei trei profesori din judeţul Botoşani, care au
contribuit la pornirea învăţământului universitar românesc, la Cluj , în anul 1919 după Marea
Unire".
Ovidiu Mustaţă
- În zona din jurul oraşului Dorohoi au fost mai multe comune (sate) în
care şcoli de foarte bună calitate au pregătit generaţii de învăţători, acei
oameni care au ridicat satele noastre în perioada interbelică. Mă refer la
Pomârla, Şendriceni…S-a mai continuat tradiţia?
Gheorghe Şchiopu
,,Şcoala
(liceul) din Pomârla pentru copiii de ţărani, înfiinţată de către
(proprietarul) marele logofăt Anastasie Başotă, la 1838, a fost prima şcoală
sătească de sistem nou în Moldova. În 1877 s-a transformat în Institut în care
a funcţionat ca director Samson Bodnărescu (născut la Gălăneşti- Rădăuţi ),
prietenul lui Eminescu şi preţuit de Maiorescu. Eminescu, Burlă, Slavici şi
Iacob Negruzzi îl vizitau la Pomârla. Se spunea că Eminescu venea la Pomârla şi
pentru motivul că acolo învăţa Mihai I. Lăzăreanu socotit fiul său natural.
Alături de Eminescu era prezentă şi Veronica Micle, prietenă cu Eugenia, soţia
lui Bodnărescu. Samson Bodnărescu a murit la vârsta de 62 de ani, la 3 martie
1902 şi este înmormântat la Pomârla.
L-am
cunoscut pe un salariat al Secţiei financiare raionale, din Dorohoi, fost elev
al liceului din Pomârla, coleg cu fraţii Jan şi Emil Luca (eminentul nostru
profesor de fizică). Toată ziua conversam cu reprezentantul Secţiei financiare
despre întâmplările trăite de el la liceu şi despre isprăvile fraţilor Luca.
Ambii învăţau foarte bine, erau excelenţi, iar dacă unul dintre ei luau o notă
mai mică decât zece, spunea el, plângeau toată ziua. Erau foarte mândri şi
ambiţioşi. Nu concepeau să coboare sub nivelul maxim. Stăpânirea absolută,
aristocratică, a obiectului său de predare, ţinuta impecabilă sub toate
aspectele, nefolosirea, nici celei mai mici fiţuici, în timpul predării, ne-au
convins că erau demni de toată admiraţia noastră, că aveau o veritabilă vocaţie
de dascăli.
Liceul
din Pomârla a dat zeci de serii de absolvenţi. Condiţiile de studiu erau
optime, se putea învăţa carte, mai ales, de către cei dotaţi cu minte bună,
dornici să-şi însuşească cunoştinţele necesare pentru viaţă.
Un
alt focar de cultură a fost şcoala normală de la Şendriceni. Când eram mai mic,
m-a trimis tata, cu calul şi căruţa, să-l duc pe un consătean, elev al acestei
şcoli, cu bagajele pentru începutul anului şcolar, la Şendriceni. Şcoala cu
toate edificiile necesare era plasată pe o vale plină de verdeaţă, cu alei
pietruite, frumos aranjate şi întreţinute, încât se părea că este un colţ de
rai. Din Broscăuţi erau mai mulţi elevi, care frecventau această şcoală, unii
aproape vecini cu noi. Când mergeam la ei, le admiram desenele ornamentale,
planşele care mi se păreau picturi frumos colorate, cum cântau la vioară, cum
se pregăteau pentru funcţia nobilă de învăţător.
Ajuns
la Aiud ,
administratorul căminului, preotul Lascu Dominic, când a aflat că sunt de lângă
Dorohoi mi-a mărturisit, cu multă admiraţie, că şi el a trecut pe la această
renumită şcoală.
Târziu,
am aflat, citind monografia acestei şcoli, că istoricul şi academicianul
Alexandru Zub – directorul Institutului de Istorie A.D. Xenopol Iaşi, a studiat
la această admirabilă şcoală, care după reforma învăţământului din 1948 s-a
transformat în şcoală agricolă. Tradiţia ce se încetăţenise aici, treptat, a
dispărut, ca şi la Pomârla".
Ovidiu Mustaţă
- Mai aveţi rude în satul dumneavoastră natal?
Gheorghe Şchiopu
,,Rudele s-au rărit mult. Mai am o soră în sat, o
alta la Suceviţa, a cărei fată lucrează ca inginer de furnizare la Centrul de reţele
electrice al E-ON Moldova din Dorohoi, restul au dispărut sau au plecat din sat.
O nepoată de-a mea este căsătorită cu preotul Irimia Vasile, protopopul Sucevei.
Ne întâlnim frecvent cu dânşii şi îi socotim un punct de sprijin pentru
întreaga noastră familie".
Ovidiu Mustaţă
- Ce rol a jucat liceul în tinereţea dumneavoastră? Care este cea mai
frumoasă amintire din perioada liceului?
,,Datorită
secetei ce-a bântuit Moldova, în anul 1946, am ratat înscrierea la liceu. Am
fost nevoit să plec în mijlocul Transilvaniei, la Aiud , cu încă şase consăteni,
eu fiind cel mai mic dintre toţi (nu împlinisem 14 ani).
M-a
însoţit tata până la Aiud
(călătoream prima dată cu trenul).
Am
ajuns într-o seară pe la miezul nopţii. Era în 21 decembrie 1946. În noaptea
aceea am dormit la consăteanul nostru, al cărui băiat este pensionar în Iaşi,
ing. Dan Ciubotariu, care a ocupat funcţia de director al Trustului de
construcţii Iaşi.
A
doua zi m-am instalat la cămin. După masă când a venit tata să-şi ia rămas bun
(trebuia să se întoarcă acasă) văzându-l îndepărtându-se, am izbucnit în hohote
de plâns, simţeam că se rupe legătura cu casa, cu familia, trebuia să iau viaţa
în propriile mâini, mă aflam la peste 500 km de casă, fără vreun sprijin de la
cineva. Norocul a fost că datorită muncii susţinute toată lumea m-a agreat, m-a
îndrăgit. M-am bucurat de căldura umană a lucrătorilor (calfelor) din fabrică,
cu care eram în contact în timpul programului de lucru la Întreprinderile ing.
A. I. Stoica SA Aiud (7,00-15,00) şi la şcoală, cu profesorii şi colegii,
zilnic între orele 16,00-20,00. La şcoală mă simţeam în elementul meu, însă
diferenţa între nivelul liceului şi cel al Cursului profesional de ucenici industriali
(viitoarea şcoală profesională), era enormă. Aici veneau copii fără
posibilităţi materiale pentru învăţarea unei meserii prin care să-şi câştige
existenţa. Ce-am învăţat în clasa a 5-a, mi-a fost suficient pentru întreaga
perioadă de 4 ani. Trebuia să învăţ doar la obiectele tehnice (tehnologie,
desen tehnic, chimie, prelucrări prin aşchiere etc., anatomia şi igiena o
făceam cu doctorul Ranca, medicul închisorii de tristă faimă). La terminarea
şcolii aveam dreptul să dau un examen de diferenţă de la şcoala profesională,
la şcoala medie tehnică, pentru a intra în acelaşi an. N-am reuşit decât în
anul 3, nu în 4, fapt ce-a constituit o mare binefacere pentru pregătirea mea.
Am reuşit să recuperez materia unui an de studiu la Şcoala Medie Tehnică Metalurgică-Secţia
mecano-energetică din Târgu Mureş. I-am rămas recunoscător profesorului de
fizică Ştefan Ioan, pentru exigenţa cu care a tratat acest examen care ne-a
făcut un mare bine (tuturor celor trei colegi veniţi de la Aiud ).
Şi
aici am avut noroc. Aveam ca profesor la
obiectele de specialitate un inginer, absolvent al facultăţii de
electromecanică din Timişoara, Săcăluş Traian, care lucra la CFR Târgu Mureş, la Secţia Telecomunicaţii ,
iar după masa preda ore la şcoala noastră. A construit în atelierele şcolii o
riglă de calcul de cca. 2 m
lungime, pentru a ne familiariza cu folosirea strămoşului calculatorului
electronic, din zilele noastre. Riglele de calcul se utilizau cu predilecţie,
în proiectare, la diverse obiecte de studiu. unde precizia oferită era
suficientă.
Aşa
se face că în locul liceului teoretic, am făcut o şcoală medie tehnică, utilă
pentru cei ce se încadrau direct în producţie, nu însă pentru cei care aspirau
la continuarea studiilor, la un institut de învăţământ superior".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu